marți, 13 septembrie 2016

Prima zi in clasa a 6-a

De fapt, un motiv de a scoate ambele camere foto, digital si analog, cu intentia de a compara rezultatele fata in fata, folosind camera digitala pentru calcularea expunerii, si setarea corespunzatoare a celei clasice pentru aceeasi scena. Si asta inseamna inca un film Fujicolor C200 (pozele digitale vor avea aplicata simularea de film Kodak Ektachrome 100VS) :p.


In drum spre scoala



Calatoria cu microbusul a decurs fara evenimente si am avut si loc. Era un pic peste ora 9:00 cand am trecut pe langa fosta noastra scoala, Alexandru Stefulescu, unde ceremonia era in toi. Parinti si copii frumos aliniati in careu si megafoanele la care oficialii se faceau auziti pana in strada. Am iutit pasul insa nu m-am putut abtine sa nu fotografiez (doar cu digitalul, nu am timp sa schimb cu aparatul clasic) un Mecedes Smart pe caroseria caruia luminile si umbrele dadeau impresia unui celuloid care se topea intr-un aparat de proiectie.



In curtea scolii



La liceul de arte ceremonia era programata sa inceapa la ora 10. Copiii erau bucurosi sa se revada si sa-si povesteasca aventurile din timpul vacantei intr-un vacarm general, la care contribuiau si parintii in "egala" masura. Aglomeratia in zona careului era mare, cu spatiu de manevra mic pentru un fotograf. Evelina este un nou-venit la liceul de muzica. Insa este foarte dotata si la desen si daca isi prezinta lucrarile, in mod sigur ca va genera o batalie intre profesori. Personal, cred ca in final se va orienta spre arhitectura sau mai bine zis, este ceea ce ii recomand.


Este o zi frumoasa, mai degraba de August decat de Septembrie, soarele arde a ploaie. Lorena cauta adapostul umbrei pe bancile de sub brazi


Ceremonia, pe care nu o descriu si unde oficialii isi fac treaba cu brio (reprezentantul primariei poate un pic cam zelos si teatral), se termina repede si urcam cu totii la clase. Dupa anunturi si lamuriri cu privire la orarul temporar, este vremea ca elevii sa-si primeasca manualele iar noi parintii iesim pe holuri. Acum este randul nostru sa ne plictisim in asteptarea odraslelor. Adica asta s-ar intampla intr-o scoala normala, insa holurile scolii de arta sunt transformate in expozitii superbe find prezente lucrari ale elevilor din toate genurile. Casc gura la toate, insa ma rezum la fotografierea uneia singure, nu vreau sa atrag prea mult atentia asupra mea. Nu as gresi sa spun ca s-ar putea organiza expozitii publice (poate pe timpul vacantelor) cu lucrarile pictate sau expuse pe holuri. Ar contribui la o mai buna popularizare a scolii.



Parcul Pandurasul


Este unul din locurile despre care am promis Lorenei ca le vom vizita. Ii spusesem cateva povesti din copilaria mea despre acest parc si  vroia sa vada locul. Dar sa va lamuresc de cata vreme nu mai vizitasem locul: ultima data inca mai erau acolo poligonul auto, cele cateva linii de plopi plantati simetric sub care agentii de militie isi antrenau ocazional cainii (cu cate un sut cu scop educational care provoca scheunatul de rigoare), maidanul cu cadrele metalice ale portilor de fotbal, lacurile cu broaste si pesti pe marginile carora zareai cativa pescari amatori, martoagele tiganilor care se chinuiau sa pasca iarba deja prea scurta, gastele si ratele comunitatii din fundul parcului, constituita dintr-o colonie de case frumos insirate de-a lungul unor alei betonate.

Asa ca am pornit intr-acolo, pozand in trecere semnul cafenelei Simona, a carui cromatica dadea bine cu cerul albastru si verdele-inchis al frunzelor ficusilor.



Am facut totusi un ocol larg prin centrul orasului de unde ne-am aprovizionat cu inghetata la cornet.


Pe la bariera de cale ferata din apropierea parcului Lorena reusea sa termine cornetul de inghetata. Intrarea am gasit-o, era acolo, improspatata cu asfalt de gudron, fara poarta metalica de la intrare. Dar era acolo, rabdatoare, cuminte si vesela ca ne revedeam. Imediat de la intrare pornea ... aaa... un labirint de strazi si "ziduri" de vile somptuoase. Pomii de-a lungul trotuarelor is aratau varsta prin care isi legitimau prezenta ca proprietari ai locului, stergand amintirea unor vremuri demult apuse. Ma intorc si ii spun Lorenei:

"Cred ca nu mai pot sa-ti arat parcul, nu mai exista. Sper sa nu fi nivelat si lacul..."

Ne afundam adanc in cartier si il gasim. Acum este proprietate privata si este frumos amenajat, cum nu a fost niciodata. Cred ca sunt ultimul care afla de el in ipostaza lui finala. As fi vrut sa pozez, merita, arata bine, insa nu am vrut sa am probleme si sa ma aleg cu filmul voalat. Lorenei ii place, in amintirile ei parcul nu exista. Insa ii place cartierul, spune ca ar vrea sa locuiasca acolo, iar cand ajungem la lac, ii place asa de mult ca incepe sa caute o cale de acces. Ne uitam peste gard la un banc de pesti care se plimba cu gurile in afara luciului apei, plescaind din cand in cand suprafata prin salturi acrobatice. Peste drum, este un canal de acces catre alt lac, din cate imi aduc aminte, si ne uitam in lungul drumului de pe unul din maluri.


Decidem sa nu mergem mai departe si ne odihnim in leaganele de vis-a-vis.


Pornim intr-un tarziu catre gara, in lungul caii ferate, cu un pic de echilibristica pe una din sine. Simt aceeasi tristete pe care am avut-o la citirea basmului "Tinerete fara batranete si viata fara de moarte" insa nu ii spun Lorenei. Ma bucur de fiecare exclamatie a ei. Pentru ea este o escapada reusita. Sunt locuri noi ale orasului, zone pe care e bucuroasa sa le cunoasca.


Facem o ultima poza barierei de capat de linie, ca semn al sfarsitului de escapada si de sesiune fotografica. Care sesiune fotografica lasa de dorit, fotografiind arareori si lasandu-ma mai degraba prada amintirilor si sentimentelor de om trecut, ce paseaza cat mai mult din ele tinerei generatii. Un capat de drum pentru mai multe...



Oops!


Unde sunt pozele de pe filmul fotografic? Nu am consumat decat 7 cadre din cele 36, va mai dura o vreme.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu